Mobilier Rococo: lux, opulență și… funcționalitate!

Față de barocul robust, statornic, greu de clintit, urmașul stilului i se opune parcă chiar și prin denumire, rococo fiind combinarea jucăușă a două cuvinte (rocaille- scoică în franceză și barocco – denumirea italiană a barocului). De la monumentalism se ajunge la bogăția și varietatea detaliilor firave, de la exagerarea care caracterizează barocul la proporțiile mult mai reduse, aproape intime ale rococo-ului.

Inevitabil, rădăcinile noului stil sunt cele ale barocului, dar acesta se transformă, începând de la arhitectură până la cele mai mici detalii ale mobilierului. Practic, arta se mută de la palatul regal în locuinţele mai mici, în care domneşte confortul, iar mobilierul nu se mai desprinde din arhitectură, el fiind conceput conform cerinţelor locuinţei.

Mobilierul rococo este dominat de curbe şi contracurbe, de volute şi linii ondulate, de serpentine şi de curburi tot mai accentuate a picioarelor. Interioarele sunt acoperite cu lambriuri frumoase în nuanţe de alb, auriu, culori pastelate în general, verniluri colorate etc.

Se foloseşte lemnul preţios, precum mahonul sau trandafirul, dar şi esențele indigene, stejarul, fagul, nucul. Lemnul poate fi colorat sau pictat, lăcuit, iar pentru protecţia pieselor cu marchetărie se folosesc saboţi şi baghete din bronz.

 Marchetăria este dominată de rozete, figuri geometrice, trofee de vânătoare, motive muzicale sau câmpeneşti.

În decorul caracteristic pentru mobilierul rococo se încadrează frunzele franjurate, frunzele de acant, scoicile asimetrice, talpa de melc, decorul floral, influenţele orientale fiind evidente prin reprezentările de flori exotice, dragoni, fluturi, păsări sau peisaje exotice. Găsim de asemenea o bogăție și varietate de arabescuri, ornamentele din baga si metal, gravate și încrustate uneori cu pietre semiprețioase.

Accesoriile, balamalele, mânerele, broaștele erau confecționate din bronz cizelat și subtil integrate în ansamblul compoziției pentru a nu deranja splendidul aranjament al ornamentelor. Piesele de mobilier luxoase au intarsii cu fildeș și sidef, cu bucățele de marmură și fire de metal prețios, aur.

Pentru realizarea mobilierului sunt solicitate serviciile unor meşteri pricepuţi, deci începând cu acest stil putem vorbi de o ramură aparte a decorării interioarelor, independentă de arhitectură. Piesele de mobilier executate în atelierele ebeniștilor sunt diverse: dulapuri, biblioteci, cabinete, mese, candelabre și cutii pentru ceasuri sau barometre.

Scaunele Rococo sunt confortabile şi ușoare, cu picioarele subţiri şi cambrate, fără traverse de legătură. Trei tipuri de scaune reprezintă cel mai bine această perioadă: Bergere – scaunul cu spatele îndoit şi şezut scund, Marquise – cu șezut mai lung, pentru a putea suporta două persoane şi Canape – un scaun extrem de comod pe care se pot aşeza mai multe persoane.

Fotoliile au spătarele arcuite în formă de vioară, prevăzute în partea de sus cu motive ornamentale în formă de panglici, flori sau scoici. Braţele sunt bogat ornamentate.

Apare fotoliul de cabinet, precum şi mobila duchesse, set compus din două şezlonguri şi un taburet. Toate acestea se adaptează parcă la corpul uman, având forme sinuoase, iar consola braţelor se retrage spre interior.

Masa din perioada rococo e uşor de manevrat, lipsită de traverse de legătură și are mai multe funcții: masă de scris cu sertare, masă de lucru de mâna, masă pentru jocul de cărți, masă pentru cafea, cu platou de marmură sau porţelan, masă de toaletă numită şi coiffeuse, cu oglindă mobilă.

La măsuţe se foloseşte de obicei furnirul, bronzul pierzându-şi din importanţă. De asemenea, apar birourile dreptunghiulare cu colţurile rotunjite; ele sunt prevăzute cu trei sertare şi au picioarele ornate cu frunze din bronz aurit. Se remarcă modelul de birou capucin, înzestrat cu ascunzători, sertare şi cu două panouri mobile.

Luxul şi confortul mobilierului rococo sunt redate prin acoperirea paturilor cu textile valoroase. Comodele, unele suple, cu două sertare şi picioare cambrate, altele masive, cu picioare scurte, prevăzute cu mai multe sertare, devin piese de mobilier la modă încă din perioada Régence, construite din nuc sau acaju, marchetate şi lustruite, acoperite cu marmură ornată cu bronz aurit. Dulapul scade în dimensiuni, transformându-se într-o mobilă mică, foarte bogat ornamentată (în mare parte intarsia cu diferite fibre în diverse culori). Decoraţia sculptată este adeseori simetrică.

În rococo se evită construcţia mobilei foarte masive. Feţele şi părțile laterale ale dulapurilor, sunt curbe atât în planul vertical cât şi pe direcţia orizontală, ceea ce făcea aplicarea furnirului sau a intarsiei destul de dificilă.

Stilul rococo se afirmă cu mare uşurinţă în întreaga Europă. În Anglia sau în Italia e denumit baroquetto, accentuând apropierea de stilul baroc.

Renașterea rococo s-a bucurat de popularitate în Anglia, America și Europa. În America acest fenomen a atins apogeul între 1840-1860, fiind realizate modele deosebite de mobilier. Un producător din New York, John Henry Belter, a reușit să își înregistreze brevete de invenții care serveau la îmbunătățirea tehnicilor de fabricare: din straturi subțiri de lemn tratat termic cu aburi obținea curburile caracteristice stilului. Cu ajutorul lor, atelierele Belter au reușit să producă mobilier minunat sculptat, cu o migală care a impresionat, folosind în principal lemn de nuc, trandafir și mahagoni laminat.

Azi, stilul rococo cu migala decorațiunilor și abundența ornamentării se opune stilurilor moderne, minimaliste, dar, plasat într-un anturaj corespunzător, păstrează vraja decadentă a budoarelor din secolele XVIII-XIX.

*Articolul se bazează pe studiul publicat de Oana-Irina Rusu pe Scribd.com/Mobilierul-Rococo – 18.06.2014