Eclectismul – stilul tradiţiei şi al libertăţii
Eclectismul a devenit o artă aplicată la sfârşitul secolului al XIX-lea, pe măsură ce arhitecţii au căutat un stil care să le permită să menţină precedentele istorice, creând totodată ceva nemaivăzut. Abilitatea de a combina şi amesteca stiluri dintr-un întreg „catalog” deja existent, a permis libertatea de exprimare mai extinsă asigurând o sursă de inspiraţie inepuizabilă.
Termenul eclectism este folosit pentru a descrie combinarea, într-o singură lucrare, a elementelor aparţinând diverselor stiluri istorice, în special în arhitectură, dar şi lucrările de artă şi decorative.
În timp ce tendinţa altor profesionişti (cunoscuţi drept „revivalişti”) era de a imita cu meticulozitate stilurile trecute, forţa motrice a eclecticilor a fost creaţia şi nu nostalgia, având o dorinţă aprigă de originalitate. Fiind un stil care oferea o imensă libertate creativă fără reguli călăuzitoare, riscul creării unui design nereuşit a devenit evident pentru toţi. Proiecte care nu au izbutit să îmbine în mod armonios diverse stiluri au devenit ţinta criticilor profesioniştilor, în special a celora care se împotriveau mişcării.
Entuziasmul pentru imitaţiile istorice a început să se reducă în anii ’30, iar eclectismul a început să fie înlocuit în programa şcolilor de design cu un stil nou. Trecerea la modernism a devenit semnificativă acesta fiind văzut de mulţi ca un stil avangardist, noile tehnologii şi materiale produse în acea vreme făcând loc inovaţiilor. Cu toată îndepărtarea de eclectism, acea eră rămâne semnificativă din punct de vedere istoric, în anii ce au urmat „deschizând uşile spre inovaţie şi noi forme” în arhitectură.
{igallery catid=34|imgid=185
Dezvoltarea arhitecturii eclectice a creat o necesitate pentru specialişti de interioare, care să aibă abilitatea, înţelegerea şi cunoaşterea stilurilor trecute, pentru a putea crea interioare pe măsură. Aceasta a dus la apariţia designului de interior – ca profesie recunoscută. Printre decoratorii de interioare din această perioadă (sfârşitul secolului al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea) se numără Elsie De Wolfe, Rose Cumming, Nancy McClelland, Elsie Cobb Wilson, Francis Elkins, Surie Maugham şi Dorothy Draper. Deşi clientela acestor decoratori era compusă din familii bogate şi companii, proiectele realizate apăreau prezentate în mod regulat în publicaţii la modă. Prezentarea acestor interioare magnifice au contribuit la extinderea stilului eclectic în rândul clasei de mijloc, iar crearea imitaţiilor mai puţin extravagante şi incorporarea unor elemente decorative similare a devenit curând un deziderat în amenajările căminelor.
Într-o încăpere amenajată în stil eclectic armonia culorilor este dizolvată de elementele de mobilier, şi viceversa, creând un aspect atractiv. Elementele provenite din diferite stiluri nu vor tinde să armonizeze unele cu altele într-un rezultat anost, ci mai degrabă vor aduce la viaţă o lucrare de artă interesantă şi incitantă. Amalgamul de stilul de provenienţă variată şi vârste istorice diferite va duce la un rezultat nou, interesant şi demn de atenţia privitorilor şi utilizatorilor.
Origini ecelectismului
{igallery catid=34|imgid=181}
Termenul eclectic a fost folosit pentru prima dată de către Johann Joachim Winckelmann pentru a descrie arta fraţilor Caracci, care au incorporat în picturile lor elemente renascentiste şi din tradiţia clasică. Într-adevăr, Agostino, Annibale şi Lodovico Caracci au încercat să combine în creaţiile lor liniile lui Michelangelo, culorile lui Tiziano, clarobscurul lui Coreggio, pe lângă simetria şi graţia lui Raphaelo.
Caracteristici ale stilului eclectic
Asocierea nu este nici aleatoare, nici haotică, designul eclectic ducând la crearea unei lucrări cu aspect unitar, cu gust artistic, diversele stiluri fiind conectate printr-un element specific, care poate fi o culoare, o formă sau o textură.
În designul de interior, de exemplu, crearea stilului eclectic necesită un „schelet” pe care artistul îl va decora şi unifica prin culori, finisaje şi materiale. Folosirea materialelor textile determină crearea „aspectului eclectic” a întregii lucrări, iar culorile joacă un rol important în definitivarea acestei creaţii. Cu toate că o mare varietate de culori pot fi folosite în eclectism, se recomandă utilizarea câtorva culori neutre tocmai pentru a evita aspectul haotic în combinaţie cu alte aspecte ale aranjamentului.
Finisajul, asemeni alegerii culorii, va fi caracteristica care conectează elementele componente într-un interior. Ales cu grijă, finisajul va accentua acele elemente din amenajare care nu au fost diferenţiate prin alegerea culorii, ca un agent de finalizare a aspectului particular acestui stil.
Mobilierul este elementul care asigură cadrul pieselor de artă eclectice, care apoi este „umplut” de culoare, material şi finisaj pentru un rezultat inedită, prin creativitate, cunoaştere şi gândire.
în CONTEXT
