Cea mai veche saltea din lume datează din urmă cu circa 77.000 de ani și a fost descoperită într-o peșteră din regiunea Africii de Sud; ar fi fost legată de folosirea focului: oamenii își doreau să adoarmă lângă foc și ce putea fi mai odihnitor decât pământul? O saltea! Primele saltele se compuneau din mai multe straturi de plante, frunze uscate, trestie, elemente menite să ofere o suprafață mai moale decât pământul însuși. Se foloseau chiar și plante recunoscute pentru proprietățile lor de alungare a insectelor sâcâitoare.
Ceva mai târziu, vechii egipteni au decis că salteaua aceasta are nevoie de îmbunătățiri. Îi expuneau pe durata somnului mai multor feluri de pericole din partea târâtoarelor – șerpi, insecte, șobolani – așa că au ridicat salteaua de la sol, punându-i picioare din lemn. Atât de mult a evoluat preocuparea pentru folosirea cât mai plăcută a saltelei, încât unii dintre cei mai bogați egipteni au ajuns să-și comande saltele din lemn de abanos, pe suprafața cărora erau bătute pietre prețioase. Pentru aceștia, deja saltelele nu mai erau confecționate din plante și frunze uscate, ci din straturi de lână, îmbrăcate în pânză de in.
De cealaltă parte a lumii, și vechii romani își ridicau saltelele de la sol, dar nu pe picioare de lemn, ci pe picioare metalice. Era deja vorba de paturi în adevăratul sens al cuvântului, uneori atât de înalte, încât trebuiau prevăzute și cu câteva trepte. Cu acest prilej, apare și somiera, dar sub forme primitive: un schelet de susținere, realizat din sfori împletite. Romanii săraci dormeau pe saltele umplute cu frunze sau cu fân, pe când cei bogați dormeau pe saltele umplute cu puf și pene. Cele ale bogătașilor erau atât de spațioase și confortabile, încât au fost transformate în principala piesă de mobilier. În pat nu doar că dormeai, dar luai masa, socializai, cugetai – ținea loc de canapea, fotoliu, scaun. În vecini, grecii antici ridicaseră și ei salteaua de la sol, dar îi adăugaseră nu doar picioare, ci și o tăblie de care să poată sta sprijiniți. La fel ca romanii, foloseau salteaua ca piesă de mobilier centrală, adică pe ea mâncau, stăteau de vorbă, se relaxau. 
Din perioada Evului Mediu, salteaua e deja o componentă a patului – partea moale, folosită totuși exclusiv pentru odihnă nocturnă. Paturile erau concepute sub forma unei cutii din lemn masiv, rezistent, puternic. Bogătașii i-au acordat o latură estetică, un soi de criteriu social: cu cât mai bogați, cu atât mai frumos ornate, sculptate erau marginile și tăbliile patului. În acest fel, patul devenea un simbol al rangului social și o piesă inclusiv decorativă.
La începutul secolului al XIX-lea apar arcurile de saltele, iar în a doua jumătate a aceluiași secol se produc schimbări majore: nicio saltea fără arcuri! Plus, cadru metalic. Producătorii de saltele se înmulțesc atât de mult, încât să alegi o saltea dintre atâtea modele devine o bătaie (plăcută) de cap. Prima saltea modernă a apărut în anul 1870 și a fost confecționată de Heinrich Westphal. Conținea un amestec de fân, lână și alte materiale textile. O sută de ani mai târziu apare… salteaua din spumă cu memorie. Și de aici încolo istoria saltelei este încă în desfășurare.
în CONTEXT
